Ȋn anul 2003 David Neacşu organiza prima expediţie românească pe Everest, la jumătate de secol după ce o expediţie britanică realiza ascensiunea în premieră pe ,,Acoperişul lumii’’. În ziua de 22 mai 2003 patru dintre alpiniştii care au format echipa românească au reuşit să atingă vârful: Teodor Tulpan şi Lucian Bogdan din Sibiu, Marius Gane din Bucureşti şi Gheorghe Dijmărescu, stabilit ȋn SUA. La 20 ani  de la prima expediţie românească pe Everest, Galeria Turismului Montan vă prezintă un scurt interviu cu Teodor Fane Tulpan:

GTM Ce reprezintă pentru tine, acum când au trecut 20 ani de la organizarea primei expediţii româneşti pe Everest, ascensiunea din 22 mai 2003?

FT Mă bucur că am ocazia să povestesc despre Expediţia EVEREST 2003 care a însemnat foarte mult nu doar pentru mine, ci pentru mulţi români, chiar dacă unii dintre ei nu au legătură cu alpinismul, dar s-au bucurat că o mână de români au avut şansa vieţii lor de-a escalada cel mai înalt vârf din lume – Everest 8.848m (după ultimele măsurători, 8.850m).

Normal ar fi ca data de 22.05.2003 să fie cea mai puternică amintire din această expediție, dar a fost mult mai puternică trăirea pe care am avut-o în timpul zborului cu parapanta de la 7.000 m la 6.400 m, fiind recordul mondial de durată 30 de minute și al treilea zbor în Everest (neomologat de către autoritățile române).

Cea mai mare satisfacţie este escaladarea vârfului Everest – 8850 m, cred că oricine îşi doreşte să ajungă acolo sus, este practic un magnet care atrage anual foarte mulţi alpinişti, dar nu toţi reuşesc să-şi îndeplinească visul, unii chiar rămânând acolo pentru totdeauna ca ofrandă muntelui Chomolungma, ,,Zeiţa mamă a Pământului”. Cred că fiecare om are în viaţă un vis mai greu sau mai uşor de realizat, un Everest al lui, iar adevaraţii munţi sunt cei din noi.

Pentru mine și pentru echipa românească visul a fost chiar Everestul, cel mai înalt vârf al planetei. Deşi această expediție poate fi considerată încununarea activității de alpinist, ea nu reprezintă nicidecum şi un sfârșit. Sunt foarte multe locuri de văzut în această lume, contează doar ceea ce îi place fiecăruia, practic omul dă importanță oricărui loc. Sigur expediţia din 2003 a fost un exemplu și un start pentru mulți români, în fiecare an tot mai mulți urcă vârfuri de peste 8.000 m și chiar reușesc de la prima încercare. Sper că a fost un început și un îndemn pentru generația tânără, iar reușita noastră să încurajeze și pe alții cărora le doresc mult succes.

GTM De ce crezi că a durat 50 ani de la prima ascensiune a lui Edmund Hillary şi Tenzing Norgay până la organizarea primei expediţii româneşti pe Everest? Care era situaţia alpinismului românesc la momentul respectiv?

FT Situația noastră politică a contat foarte mult, nu aveai voie să pleci unde vroiai afară din țară. Apoi, situația economică a țării, toată lumea muncea să achităm datoria externă, de asemenea nu prea se găsea echipament specializat, trebuia să improvizezi. Totuşi turismul de masă era în plin avânt, județul Sibiu avea circa 80 de cluburi de turism care ieșeau pe munte în fiecare weekend, așa au apărut viitorii alpiniști.

După 1990 mai mulți alpiniști români au plecat în fosta URSS unde sunt munți de peste 7.000 m, care au constituit un teren potrivit de antrenament pentru Himalaya. Prima expediție românească în Himalaya a fost în anul 1985, când s-a urcat vârful Gurja Himal – 7.165 m, cu o echipă formată din Ovidiu Bojor, Nicolae Dimache, Taina și Emil Coliban, Marius Mărcuș, Avel Ritișan, Cezar Vărgulescu și Cornel Coman, însă s-a sfârşit din păcate tragic. Realitatea este că, până în 2003, mai multe expediţii româneşti în Himalaya au plătit tribut muntelui (Taina Duţescu-Coliban şi Sanda Isăilă pe Vf. Dhaulagiri în 1992, Răzvan Petcu şi Gabi Stana pe Vf. Nanga Parbat în 1996, Mihai Cioroianu pe Vf. K2 în 1999). Echipamentul, experiența și pregătirea de după anii 2000 au condus la expediții himalaiene fără decese.

GTM Care dintre obstacolele financiare, logistice şi fizice pentru a ajunge pe Everest a fost cel mai greu de depăşit?

FT Pe primul plan este cel financiar, în orice sport ca să faci performanță este nevoie de fonduri pentru antrenament, echipament, deplasare, hrană, etc. Apoi, organizarea unei expediții este foarte laborioasă și nu ai timpul necesar pentru un antrenament adecvat.

Pregătirea pentru orice expediţie în Himalaya presupune ani de antrenamente şi multă experienţă în munţii noştri, dar mai ales la peste 7.000 m, acolo unde este ,,zona morţii”, de aici în sus organismul uman se degradează continuu şi foarte greu se reface, cu condiţia să cobori la altitudini mai joase.

Antrenamentele fizice făcute de mine au constat în principal în alergări, ture cu bicicleta şi înot la bazin, plus ture de iarnă în munţii Făgăraş, acolo unde sunt condiţii apropiate de cele din Himalaya: zăpezi de 3 m, vânturi de peste 100 km/h şi temperaturi de până la -30 grade, alături de colegii salvamontişti de la Asociaţia Salvatorilor Montani Sibiu.

Totul în limite normale, dar asta pentru a fi în formă pe munte, acolo unde ai de stat foarte mult la aclimatizare şi pierzi foarte uşor tot antrenamentul acumulat.

Pregătirea psihică contează enorm, mintea trebuie pregătită pentru provocările reale din munte (alpiniştii decedaţi de pe traseu, zone de cățărat efectiv), pentru hipoxia de care nimeni nu scapă şi alte obstacole cu care alpiniştii se confruntă la altitudine.

GTM Ȋntr-un interviu despre ascensiunile himalaiene, David Neacşu afirma că echipamentul bun asigură cel puţin 50% din succes, restul fizicul şi antrenamentul. Ne poţi spune ce echipament ai folosit în expediţia din 2003 şi cât era de performant comparativ cu echipamentul specializat de acum?

FT Echipamentul echipei noastre (pufoaicele, pantalonii de puf) a fost comandat din Franța de la firma Valandre, care face şi acum echipament pentru Himalaya. Hanoracele, pantalonii de polar şi costumele de goretex au fost de la Vuarnet, Garmont si Rossignol, iar bocancii de altitudine de la Millet. Nu pot uita echipamentul primit de la firma ATTA din Cluj – pufoaice, sacii de dormit, supramănușile care mi-au salvat mâinile de la îngheț, gențile de transport, rucsacii speciali pentru vârf și tricouri – totul fiind făcut la comandă pentru Everest. Echipamentul tehnic a fost din afară, în țară nimeni nu producea așa ceva – colțari, piolet, hamuri, carabiniere, blocatoare și coborâtoare. Însă mi-ar fi plăcut să pot testa și folosi mai mult echipament românesc.

Actualmente sunt câteva firme care fac echipament specific pentru Himalaya și Polul Nord/Sud, asta înseamnă materiale foarte ușoare și rezistente, să nu lase căldura corpului să iasă, dar nici apa să nu intre, bocanci cu 3 straturi, totul făcut să reziste la temperaturi extreme de -40 grade sau mai jos. Piaţa echipamentelor de munte este foarte dinamică şi apar noi modele în fiecare an.

GTM După  ascensiunea pe Everest, ai fost în expediţie pe K2 şi recent pe vârful Kanchenjunga, adică pe cel de-al doilea, respectiv cel de-al treilea optmiar ai planetei. Poţi să ne spui cu ce pericole te confrunţi în lupta cu un optmiar şi care sunt cele mai mari provocări la ora actuală?

FT Expediția pe K2 din 2004 a fost o nouă provocare pentru mine, eram oarecum euforic după reușita pe Everest, dar nu suficient de pregătit pentru cel mai dificil munte din lume. Dar Gică Dijmărescu a zis că avem o echipă bună și puternică, urma să facem parte dintr-o expediție americană care venea după Everest, deci aclimatizată și cu echipament. Eu cu Horia eram tineri și entuziaști, Horia venea pentru prima dată în Himalaya, dar ne cunoșteam din alte expediții în care am fost împreună. Însă socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din Pakistan și a trebuit să ne descurcăm singuri, americanii n-au mai venit. Am avut șansa să ne alipim la o echipă internațională cu alpiniști puternici și experimentați, dar care nu vroiau să urce în același timp. Nici vremea nu ținea cu noi, era al 3-lea an în care nu se știa dacă se poate urca spre vârf. Eu cu Horia ne-am făcut aclimatizarea ca la carte și am instalat corturile în taberele superioare, am fost printre puținii alpiniști care au trecut de tabăra 2 și chiar am dormit două nopți în tabăra 3, dar ninsorile puternice, avalanșa care ne-a surprins, piatra care m-a lovit în umăr și degerăturile de la picioare m-au făcut să pun siguranța mea mai presus decât muntele și să spun STOP, acasă. Mai ales că prognoza meteo era de încă 10 zile de vreme rea. Jumătate din cei 100 de alpiniști din toată lumea au ales să plece acasă, iar jumătate au rămas și au urcat vârful K2, printre care Horia Colibășanu cu Inaki Ochoa. În final 7 dintre coechipierii mei au urcat, dar 6 dintre alpiniștii care au rămas să atace vârful nu s-au mai întors acasă. Eu am ales viața, e mai de preț ca orice…Merită amintit aici Galiani – Mihai Cioroianu, cel care avea șansa de a urca vârful în anul 1999, dar a avut ghinionul de a fi lovit de o cădere de pietre înainte de tabăra 1 și nu s-a mai întors acasă…I-am făcut o plachetă memorială dintr-o farfurie la care am cioplit vreo 3 ore, doar atât am putut face în memoria lui.

Ultima mea expediție în Himalaya, într-o zonă mai puțin cunoscută și vizitată, cum e vârful Kangchenjunga – 8.586 m, al treilea din lume, situată pe granița cu India, a fost o reală provocare, mai ales că o plănuiam din 2019, dar am amânat-o din motive independente de noi. A meritat așteptarea pentru că am avut vreme bună în general, chiar dacă variațiile de temperatură au fost foarte mari, am avut circa 40 de grade plus pe ghețar, iar noaptea scădea și la minus 10 în tabăra de bază de la 5.550 m. Apoi ningea cam la două zile, parcă era programat. Cerul albastru, curat, era ceea ce te făcea să fii pozitiv și să iei doar partea frumoasă din munte. Avalanșele erau la ordinea zilei din cauza căldurii excesive, crevasele erau tot mai deschise cu trecerea timpului, dar datorită faptului că eram o echipă experimentată, n-am avut evenimente deosebite. Excepție ziua de vârf, când Peter, un alpinist olandez, a căzut chiar aproape de vârf, și-a spart arcada și a trebuit ajutat de șerpași vreo două ore să coboare în siguranță. Succesul a fost dat de cei 7 coechipieri care au atins vârful pe data de 9 mai 2022, după aproximativ 14 ore de ascensiune. Partenerul meu, Cătălin Mastan, alpinist român cu care am mai fost și în alte expediții, cursant al Școlii de Munte Everest, a reușit să ducă steagul României pe vârf. Eu n-am reușit să ajung pe vârf din motive medicale, am luat un virus care nu-mi permitea să înghit deloc și nici să respir normal, făcând imposibilă urcarea mai sus de 7.600 m. Din acest motiv am ales să mă întorc singur în tabăra de la 7.400 m. Siguranța a contat mai mult decât vârful. Pot spune însă că a fost un succes pentru noi, dar și pentru România.

După 2003 tot mai mulți români au ieșit în Himalaya, unii chiar au făcut trasee în premieră fără ajutorul șerpașilor sau oxigen suplimentar, ceea ce arată că avem alpiniști puțini, dar buni. Cred că cea mai mare provocare este cum să te descurci în aglomerarea din Himalaya, pentru că tot mai mulți vor să fie acolo sus și cozile pe munte sunt tot mai mari.

GTM În ultima perioadă ai fost foarte implicat în proiecte de educaţie outdoor. Poţi să ne povesteşti mai multe despre această activitate şi despre importanţa ei? 

FT Am început o școală de munte  la Bâlea pe care am numit-o Școala de Munte EVEREST,  unde fac cursuri de  vară și iarnă. Încerc să învăț oamenii cum să respecte muntele, ce echipament să folosească și câteva reguli, practic doresc să răspândesc “microbul muntelui” în rândul acestora. Consider că merită să împărtăşesc experienţa pe care am acumulat-o pe munte, în special în expediţiile himalaiene. Am început să merg şi prin şcoli deoarece copiii trebuie să vadă că există şi altceva decât calculatorul şi internetul, iar în apropiere avem munţii Făgăraş, Cindrel şi Lotru unde pot explora numeroase trasee turistice. Am ales să promovez Sibiul, pentru că sunt născut aici şi mă mândresc cu asta. Mai multe detalii despre această activitate puteţi afla de pe website-ul meu www.tulpan.montaventura.ro.

GTM La Galeria Turismului Montan considerăm că primele ascensiuni româneşti din Carpaţi până în Himalaya sunt parte a patrimoniului nostru comun ce pot inspira generaţiile viitoare de iubitori ai muntelui cu poveşti despre curaj şi perseverenţă. Care este mesajul pe care ai vrea să ȋl transmiţi noilor generaţii?

FT Dacă vrei să mergi tot mai sus nu poţi fără anumite calităţi: caracterul integru este primordial pe munte, indiferent de înălţimea lui, să fii om cu cei pe care-i întâlneşti, să fii pregătit fizic şi psihic, să cunoşti teoretic zona în care mergi, să nu mergi singur, să ai curajul de-a te întoarce când vremea e potrivnică, să nu rişti să ajungi la epuizare, viaţa este mai preţioasă decât orice munte din lume. Şi totdeauna să înveți de la profesionişti, este mult mai sigur şi uşor!

Istoria turismului montan şi a alpinismului românesc a fost scrisă de oameni de valoare care pot deveni oricând exemplele pozitive de care copiii şi tinerii au nevoie. Iar muntele îi aşteaptă pe fiecare cu braţele deschise.

,,Cu multă muncă şi perseverenţă orice vis poate deveni realitate!”

GTM  Ȋţi urăm mult succes ȋn continuare ȋn activitatea alpină şi te mai aşteptăm pe la noi!